Părintele Arsenie Boca

By | |

Părintele Arsenie Boca

Subsemnatul m-am nascut în 1910, septembrie 29, în Vata de Sus, jud. Hunedoara. Scoala primara si liceul în oraselul Brad, acelasi judet. De pe atunci mi se remarca o anumita înclinatie spre singuratate si spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Asa spre pilda am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele ratiunii” iscalita: „Boca Zian cl. IV. lic.”
La intrarea în cursul superior de liceu am ramas orfan de tata, care era cizmar de meserie si foarte bun pedagog cu fiul sau. Stiu pâna astazi ca m-a batut odata pentru ca sa nu mai pierd timpul – ceea ce i-am fagaduit cu lacrimi si n-am uitat pâna acum, si de multe ori mi-a folosit în viata.

În cursul liceului mi-au placut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul si muzica. Terminând liceul si luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre stiintele pozitive, dar daca aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviatie la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-ma saracia. Drept aceea a biruit înclinatia contemplativa, sau speculativa si în 1929 m-am înscris la Academia Teologica din Sibiu.

În cursul teologiei mi-am vândut casa parinteasca spre a-mi putea continua studiile. Eram si bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor si nici nu ma înduram, întrucât era divortata de tata iar eu eram dat tatii prin sentinta de divort, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur ca ma va da la scoala. În timpul teologiei mi se lamurea frumusetea chipului vietuirii calugaresti si doream sa ma instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistica a vietii. Cu prilejul acela aveam urmatoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fara mine si cât mai fara corespondenta, ca oarecum sa ma uite si sa nu-i vie greu când va afla ca m-am calugarit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumita disciplina austera, care avea mai multe amanunte greu de crezut. Asa de pilda mi-am propus ca toata vremea teologiei sa nu fac nici o cunostinta cu fete. Ceea ce n-am reusit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngaduie si fetelor sa studieze teologia, si m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunostinte în oras am izbutit sa n-am. Asta am reusit toata vremea teologiei, desi faceam parte si din „Reuniunea de muzica Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, si care era mixta. Aveam problema vointei în stapânirea simturilor. Mai mult chiar, ma preocupa, studiind mistica comparata a diferitelor religii superioare, ca sa vad prin proprie experienta, cât se întinde sfera vointei în domeniul vietii sufletesti si biologice. Ma interesa sa vad daca e adevarat ce afirma cartile asupra actelor reflexe, si asupra instinctelor, ca anume sunt independente de vointa si controlul constiintei. Experienta mea personala însa mi-a dovedit ca actiunea vointei si a constiintei se poate întinde si peste instincte si actele reflexe dupa o oarecare variabila. Ma ajutau la aceste adânciri si studiile ce le facea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din Bucuresti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tiparea în Revista de filosofie din Bucuresti, si-mi parveneau pe aceasta cale.

Toate acestea ma interesau sa le aflu si sa le probez în vederea calugariei. Ma abtineam de la „voia în oras”, ci stam în curtea scolii cu poarta deschisa. Cu colegii nu ieseam în oras decât daca trebuia în interesul scolii, a vreunui profesor, sau însotiti de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzica. N-am dansat si n-am învatat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – si mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui sa fac asa ceva. De viata altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfecta indiferenta si necunostinta. Toate preocuparile mele erau si sunt pâna astazi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâta de când ma stiu. Chiar numele calugaresc l-am ales pentru ca Avva Arsenie îsi alesese nevointa tacerii, prin care s-a desavârsit interior.
Teza de licenta în Academia Teologica rezuma stradaniile mele spre acea desavârsire interioara a omului, si purta titlul: „Încercari asupra vietii duhovnicesti”. Terminam teologia prin 1933.

În vacanta ma ocupam cu pictura.
Pictura mi-a lungit scoala. Caci aflând Mitropolitul Nicolae Balan ca am talentul acesta, m-a trimis anul urmator 1933/34 la Academia de Arte frumoase din Bucuresti, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Sirato, Costin Petrescu si Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicina. La medicina de multe ori nu puteam merge din cauza framântarilor si grevelor studentesti, care ma suparau pentru motivul ca pierdeam vremea si cunostintele de anatomie si antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea sa-si tina cursul. Abia aci m-am lovit de miscarile politice studentesti, care mi-au produs o impresie neplacuta. În miscari studentesti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerata în cadrul Universitatii, ci ca o scoala aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafara de studentii ce sa se poata înscrie în centrul studentesc Bucuresti. Am fost complet în afara de orice miscare studenteasca sau înscriere în vreo miscare politica.

Vremea în Bucuresti
Am petrecut-o nelipsind de la scoala niciodata. Bolnav înca n-am fost, ca sa lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primavara mergeam de la 5 dimineata si ma întorceam la internatul Radu Voda unde locuiam, seara la cina. Trei ani am stat la internat, ca sa fie o garantie pentru mine ca nu ma ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau si studenti legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodata. Scoala ma absorbea total si n-aveam vreme de pierdut. (Bataia din copilarie pentru a nu pierde vremea ma urmarea ca un înger pazitor.)

Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai ramânea liber acasa îl foloseam citind si discutând teologie cu înca un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Asa s-a întâmplat ca odata, placându-mi foarte mult scrierea mistica a sfântului Ioan Scararul, am tradus-o în româneste, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în calugarie.
În vremea aceea, miscarea legionara era în toi si se discuta de ea în toate partile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am gasit înclinatie catre miscare. Apoi s-a întâmplat ca nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morti, Mota si Marin, am iesit cu colegi întâmplatori prin curte pâna la trotuarul strazii „Calea Grivitei”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Caci Academia noastra era pe Calea Grivitei. Deci am privit o parte din convoi si pe cei doi morti. Atâta tot.

Colegi la scoala am avut de toate soiurile si neamurile. Aveam, la alti profesori, pe unul Vulpescu; asta era comunist, purta cravata rosie, însa discutii n-am avut împreuna niciodata. Aveam coleg de clasa pe un evreu Ithoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodata: Mai Steinberg, tu esti evreu si eu crestin, deci ar fi sa fim unul împotriva altuia. Eu însa am sa fiu mai bun ca tine si tu n-ai sa te poti supara pe mine, daca în felul acesta te voi concura în viata.

Mai pe urma, când am citit Biblia, am vazut ca ultima misiune mondiala e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.
Am terminat Belleartele cu bine, am facut anul de practica, ce însa a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Balan, în Sfântul Munte, ca sa deprind calugaria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetari ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodata sa nu poata iesi din tara. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obtinut pasaport de calatorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura politiei din Sibiu.

Iar întrucât eram diacon, am obtinut si încuviintarile speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului si a Atenei, precum si a celor doua guverne: român si grec, precum ca n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare catre desavârsirea interioara prin mestesugul calugariei.

M-am întors în tara la 8 iunie 1938. Tin minte data pe aceea, ca intrând în tara prin Moravita am vazut drapelele românesti, de acel 8 Iunie de odata.

De la data aceasta, pâna la Pastile anului viitor când am intrat în calugarie, mi-am adunat unelte de pictura, materiale, am mai învatat la Chisinau cu niste mesteri rusi poleitura cu aur „cicanca”, si alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictura.
În Vinerea Izvorului dupa Pastile anului 1939, am fost tuns în calugarie primind numele Arsenie.
Un an m-am ocupat cu gospodaria, eram primul si singurul calugar la Manastirea Brâncoveanu – Sâmbata de Sus jud. Fagaras. De pictura nu-mi mai ramânea vreme. Al doilea an la fel. Pâna când m-am luat de grija ca am învatat pictura degeaba. Se întâmpla în vremea asta ca ne veneau oameni cu durerile lor si evlavie la Manastire si calugari. Mai intrase în calugarie Parintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el sa primeasca preotia – eu simtindu-ma nevrednic. A primit-o. Asa au început slujbele la Manastire dupa puteri.
Într-o iarna, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalansa de oameni de toate vârstele si treptele, napadindu-ma sa stau de vorba cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit sa fac duhovnicie cu oamenii, desi nu eram preot. Stiam ca tot ce patesc oamenii, li se trage de pe urma greselilor sau pacatelor. Asa m-am vazut silit sa primesc preotia si misiunea majora a propovaduirii lui Hristos-Dumnezeu adevarat si Om adevarat, precum si a sfintirii omului, ca sa aiba pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurari s-ar afla în viata. I-am învatat sa fie curati fata de oameni si fata de Dumnezeu; sa dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetateneasca, dajdie etc.) si lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat si trup curatit de patimi).

Despre aceasta învatatura, martori îmi sunt toti cei ce-au ascultat povetele cele dupa Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toti oamenii, fara deosebire, si viata curata, care fac cu putinta reîntoarcerea noastra, a împlinitorilor, iarasi în Împaratia de obârsie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurta cercare a cuminteniei si a iubirii noastre, pe pamânt, în stadia si arena vietii.

Asta îmi este toata misiunea si rostul pe pamânt, pentru care m-a înzestrat cu daruri – desi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate partile, ca sa propovaduiesc iubirea lui Dumnezeu si sfintirea oamenilor prin iubire.De alte gânduri si rosturi sunt strain.

Ieromonahul Arsenie.

sursa: http://www.reikioradea.ro

Bookmark the permalink.

Comments are closed.