Programele subconștiente care determină realitatea pe care o trăim – Partea I

constiinta-dezvoltare-personalaNoi suntem Conştiinţă. Lumea e doar o proiecţie holografică a acestei conştiinţe. Totul se petrece în mintea noastră, în creierul nostru şi noi suntem cei care decodificăm şi apoi reconstruim lumea în interior. Şi felul în care realizăm acest proces de decodificare şi reconstrucţie generează realitatea pe care o trăim. Toate tradiţiile spirituale autentice au susţinut acest Adevăr de-a lungul mileniilor. Este fundamentul întregii creaţii. Totuşi înţelegerea profundă a acestui adevăr nu poate fi atinsă decât printr-o experienţă spirituală directă.  Cu toate acestea există şi o serie de argumente foarte concrete care ne pot ajuta să înţelegem mai bine acest adevăr, iar un astfel de raţionament priveşte chiar actul vederii.

Actul vederii – marea iluzie – pata neagră 
În mod mormal avem senzaţia că vedem lumea din jur cu claritate oriunde am privi. Cu toate acestea s-a constatat că de fapt noi vedem clar doar pe o porţiune foarte îngustă a câmpului vizual. Iar această zonă este ca un tub îngust prin care dacă ne-am privi o mână întinsă am putea să vedem doar unghia degetului mare. Restul este complet neclar, chiar blurat. Avem doar o idee vagă despre ceea ce poate fi văzut în jur. Tubul prin care vedem limpede, este ca o rază de reflector a vederii. Orice iese puţin în afara acestei arii este lipsit de detaliile esenţiale, iar cu cât se află mai departe, cu atât mai puţine detalii vom observa. Puneţi asta în contrast cu sentimentul pe care îl aveţi când ridicaţi ochii de pe o carte şi priviţi în jur: tot ce este în câmpul vostru vizual pare limpede ca lumina zilei, nu-i aşa? Totuşi aceasta nu este decât o iluzie.
Puteţi face următoarea experienţă. Luaţi o carte de joc şi fixaţi-vă privirea într-un punct în faţă. Ţineţi cartea în mâna pe care o întindeţi lateral la nivelul umărului. Apoi aduceţi cartea uşor către axa principală a vederii, către în faţă. Veţi sesiza că nu puteţi să vă daţi seama ce carte este decât atunci când ajunge la aproximativ 50 faţă de axa noastră. Până atunci totul e neclar. Dar noi avem totuşi impresia că atunci când privim în jur totul este clar. De unde vine acest lucru?  Creierul reconstruieşte imaginea de ansamblu. El este marele magician.
Un aspect mai puţin cunoscut este acela că între lumina ce vine din exterior şi celulele foto-receptoare (celule cu bastonaş şi celule conice) există o uriaşă plasă de nervi şi vase sanguine care o hrănesc. E ca şi cum te-ai uita la televizor şi cineva aşează foarte multe cabluri între tine şi ecran şi ar trebui totuşi să vezi foarte clar imaginile care se difuzează. Nu pari să ai prea multe şanse, aşa-i? Cu toate acestea, deşi există această zonă plină de structuri nervoase şi vase sanguine care acţionează ca un fel de obturator de imagine, vedem lumea clar.
Cum este posibil? Fotonii din lumea exterioară intră prin toată pânza aceasta şi o parte nici nu mai ajung la retină. Iar creierul – mintea care se află în spatele său – reconstruieşte lumea.
Trebuie să observăm că toţi nervii aceştia, toţi neuronii şi toate structurile nervoase care există de-a lungul retinei se unesc într-un cordon, în nervul optic, care este legat de centrii de procesare a vederii din partea posterioară a craniului. Dar în zona de unde iese din ochi nervul optic nu există celule fotoreceptoare. Este gol acolo. Ca o pată neagră. Nu există imagine acolo. Nu se recepţionează fotoni.
Însă noi nu sesizăm asta când ne uităm în jur. Pata este atât de mare, încât dacă am avea o lămâie şi am duce-o la o distanţă de un braţ, atât ar fi şi gaura pe care ar trebui să o vedem permanent, oriunde ne-am uita. Ea nu este totuşi percepută. Creierul nu primeşte informaţii de acolo, dar totuşi le reconstruieşte după aceea. Şi atunci, observând în ce mare măsură creierul reconstruieşte ceea ce ochii percep, se impune întrebarea: Suntem siguri că ceea ce vedem este real? Suntem siguri că lucrurile stau întotdeauna aşa cum par a fi?

Cum păcălim creierul?
Deşi toate acestea nu sugerează că vederea este incompletă, întăresc totuşi ideea că e vorba de o problemă complexă – aceea de a prezenta creierului materialul brut din ochi, pentru ca el să transforme apoi informaţia în „vedere“.
Dar în timpul acestei transformări se pot petrece lucruri stranii care au fost cercetate ştiinţific în ultimul deceniu. Rezultatele experimentelor sunt atât de surprinzătoare, încât au convins câţiva experţi că abilităţile de a vedea sunt supraestimate, iar vederea însăşi poate fi calificată drept o „mare iluzie“. Una dintre aceste iluzii este orbirea din neatenţie.
Ştiţi momentele haioase, dar şi stranii când îţi cauţi cheile şi nu le vezi, deşi ele sunt în faţa ta (aşa numita orbire din neatenţie)… Dintr-un motiv sau altul, în asemenea situaţii creierul nostru nu mai decodifică acea informaţie.
Un exemplu edificator este cazul unei companii de asigurări care analiza o problemă specială apărută într-un stat din America. Piloţii de avioane uşoare care aveau probleme cu motorul încercau să aterizeze pe cea mai apropiată autostradă pe care o puteau găsi şi care era relativ liberă. Unul din lucrurile care se petreceau mereu era că, odată ce aterizau şi încetineau, rareori păstrau suficientă inerţie pentru a ieşi complet de pe şosea (probabil erau prea fericiţi că rămăseseră în viaţă), aşa că se întâmpla destul de frecvent ca şoferii maşinilor care rulau pe autostradă să se izbească de avion.
Întrebaţi de poliţie, aceştia declarau, aproape întotdeauna, că nu văzuseră avionul. Acum conduceau maşina şi în clipa următoare se loveau de ceva. De ce nu-l vedeau? Pentru că ultimul lucru pe care un şofer se aştepta să-l întâlnească pe autostradă era un avion. Astfel că nu-l vedea niciodată. Deşi imaginea lui apărea pe retină, creierul n-o decodifica.
Noi ne-am obişnuit să vedem lumea doar într-un singur mod şi avem doar un set foarte limitat de reguli pe care le folosim pentru a interpreta realitatea înconjurătoare; nu suntem, cel mai adesea, capabili să vedem şi altceva, pentru că nu avem cu ce să facem conexiunea, nu avem experienţa necesară şi atunci creierul elimină acea informaţie. Toată lumea ştie de clarvăzători. Ce se petrece în cazul lor? Ei văd o parcelă de realitate care există, dar pe care noi n-o putem decodifica. Prin interpretarea noastră foarte restrictivă eliminăm foarte multă informaţie pe care o primim din lumea înconjurătoare.
Toate căile spirituale ale umanităţii au vestit acest adevăr: lumea este o iluzie. Iată că începe şi ştiinţa să realizeze acest fapt, mai ales că de la 1925 încoace, de când cu descoperirile fizicii cuantice, ne-am desprins cumva de mecanicitatea viziunii newtoniene. Aşadar lumea pare mai degrabă un fel de proiecţie holografică a minţii noastre.
Este atât de uşor să păcăleşti mintea, să vadă realitatea în felul în care nu este…
Iată de pildă imagini desenate pe trotuarul plat, pe care mintea le citeşte, însă le interpretează ca fiind tridimensionale.

Fizica cuantică, vidul şi cât percepem noi din realitate
Dacă am lua un atom şi i-am expansiona nucleul la dimensiunea soarelui, iar electronul l-am expansiona la dimensiunea planetei noastre, spaţiul dintre nucleu şi electron ar fi mult mai mare decât spaţiul dintre Soare şi Pământ. Dacă am avea nişte lentile cuantice şi
ne-am uita atunci la ce este realitatea, am vedea VID. Şi foarte rar, din când în când, la distanţe enorme, câte o particulă care nici nu este materie, ci doar un impuls de energie sau o condensare momentană a unui câmp de energie, doar ceva mai condensat decât energia vidului. Restul? …este GOL. De altfel calculele care s-au făcut precizează: atomii sunt în proporţie de 99,9999% spaţiu vid. Este incredibil.
Dacă înţelegem cât de gol este universul şi cât de puţină materie există, o să ne dăm seama că nu e chiar atât de greu să modificăm realitatea. Dacă am comasa doar acele particule care sunt între spaţiile enorme de vid, dacă din întregul univers am lua tot ce pare material şi am comprima, cu greu s-ar umple un stadion de fotbal. Atâta materie este în univers. Nimic mai mult. Şi dacă e aşa de puţină în întregul univers, atunci cam câtă materie ar fi pe Pământ?
Un vârf de ac? Un vârf de ac e mult! Materia este într-o proporţie microscopică. Restul e vid. VID.
Dar s-a demonstrat că într-un 1 cm cub de vid există mai multă energie decât în toată aparenta materie din întregul univers cunoscut. Aşadar încă o dovadă că materia este mai mult o aparenţă, o iluzie. Universul este energie şi informaţie. Suntem scufundaţi într-un ocean de energie şi informaţii. S-a făcut o estimare a cantităţii de informaţie pe care o captăm şi s-a ajuns la concluzia că primim 400 de miliarde de biţi de informaţie pe secundă. Cu toate acestea prin conştiinţa noastră trec doar vreo 2000 de biţi de informaţie. Cu restul ce face? Elimină, elimină, elimină, elimină.
Spre exemplu, acum citeşti şi nu eşti foarte conştient de faptul că stai sprijinit cu spatele de spătar sau că pantoful te strânge; neglijăm asemenea detalii care ţin de cele 400 de miliarde de biţi de informaţie pe care creierul le elimină.
S-a constatat că din întreaga realitate percepem doar 0,0000005%. Atâta vedem şi înregistrăm prin simţurile noastre. Şi atunci să ne mai certăm între noi că: „n-ai văzut, nu ţi-am zis să faci lucrul ăla“? Păi, ea sau el a văzut altă porţiune din  cei 0,0000005%. De aceea nu ai cum să judeci. Dacă noi vedem atât de puţin din Realitate la un moment dat, erorile pot fi majore. De percepţie. Chiar şi numai deplasarea dintr-o emisferă cerebrală în alta am văzut (în prima parte a acestui articol din numărul anterior) ce percepţii complet diferite determină.

Programe cu care ne-am obişnuit să decodificăm realitatea
Există un ansamblu de programe pe care le avem, iar acestea sunt şi în subconştient, şi la nivelul minţii conştiente, sunt şi în structură, şi în gene. Multe dintre ele ne-au fost inoculate gradat – de educaţie, de tradiţie, de religie, de familie, de tot ceea ce este în jurul nostru. Aceste programe ne-au obişnuit să decodificăm realitatea doar într-un anume fel.
Dacă ne-am izola undeva în munţi alături de un sfânt sau de un mare maestru yoghin, sufit, budist, sau de orice alt tip şi am rămâne în prezenţa lui o lună, două, trei, patru, am începe să vedem realitatea în mod diferit faţă de ceea ce ştim acum. De ce? Pentru că în prezenţa lui se vor înlocui programele pe care le avem şi vom începe gradat să decodificăm lumea în mod diferit.
Când trece prin procesul de decodificare, corpul energetic devine imaginea holografică pe care o vedem ca o fiinţă umană. Însă noi existăm în acestă formă materială doar după ce am trecut prin acel proces de descifrare.
Michael Talbot în cartea sa Universul holografic spune o poveste atât de extraordinară, încât merită să fie amintită. El a luat parte la o petrecere dată de tatăl lui, la care a fost invitat un hipnotizator de divertisment să facă scamatorii pentru invitaţi. La un moment dat hipnotizatorul îi spune unui tip pe nume Tom: „Când te trezesc, nu vei mai putea să-ţi vezi fata în încăpere.“ Iar în acel moment hipnotizatorul a pus-o pe fata lui să stea exact în faţa tatălui ei, care însă privea prin ea. Îl aduce apoi în stare de trezire din transă (sau aşa părea), şi-l întreabă: „Tom, îţi vezi fiica?“ Tom priveşte în jur, „Nu, n-o văd.“ Ea chicoteşte, el nu o aude. Hipnotizatorul se aşează în spatele fetei, cu ceva în mână, şi-i spune acestuia: „Am ceva în mână, Tom. Ce am?“ Tom îl priveşte uimit fiindcă pentru el era atât de evident ce avea în mână: „Ţii în mână un ceas.“ „Pe ceas e o inscripţie, Tom. Poţi s-o citeşti, te rog?“ Tom s-a aplecat în faţă şi a citit inscripţia, deşi fiica lui stătea între el şi ceas.
Dacă ne raportăm la această poveste, cu şi din perspectiva emisferei stângi, am spune: „Asa ceva este imposibil!“ Bineînţeles că din perspectiva emisferei stângi nu este posibil, dar când realizezi care este natura realităţii e posibil. De ce? Pentru că fiica lui este o construcţie energetică la acel nivel, iar dacă tatăl ei nu decodifică câmpul ei energetic într-o reprezentare holografică în care să-şi recunoască fata, ea nu va exista în realitatea lui. Restul din încăpere va exista pentru că el decodifică restul, dar hipnotizatorul i-a implantat în creier credinţa că fata lui nu se află în cameră şi creierul sau nu poate decodifica acel câmp. Ea nu intră în realitatea holografică, nu ocupă ceea ce numim „spaţiu“, aşa că el va putea vedea ce se află în spatele femeii, pentru că în realitatea lui ea nu este acolo, în acea gamă de frecvenţă pe care o numim „lumea materială“.
Câţi oameni, atâtea holograme
Credem că lumea este materială pentru că e solidă; nu putem trece printr-un perete etc. Dar materia nu are cum să fie solidă, pentru că este alcătuită din atomi, iar atomii nu au soliditate. Cum poate un atom fără soliditate să alcătuiască această lume solidă? Nu poate. Şi nici nu o face. Nu există lume materială pe care s-o alcătuiască. Atomii fac parte din procesul de decodificare care transformă câmpurile şi informaţia vibraţională în forme holografice pentru creierul şi mintea noastră.
Şi asta este ceea ce facem noi: luăm informaţie vibraţională şi o decodificăm într-o lume holografică ce pare a fi în exteriorul nostru. În stare decodificată, lumea apare aşa cum o vedem (sau aşa cum pare că o vedem); altfel sunt doar câmpuri vibraţionale energetice. Trăim de fapt ca într-un joc virtual foarte sofisticat al realităţii. Când ştim ne putem bucura de acest fapt şi să ne simţim bine. Putem chiar interveni în acest joc într-un mod interactiv, creator.
Dacă nu ştim cum funcţionează, putem deveni robi ai acestui joc şi asta am şi devenit mulţi dintre noi.
Iată că atunci când ieşim din programul pe care îl avem acum şi ne mutăm într-o altă zonă şi reuşim să decodificăm altfel realitatea, e ca şi cum am schimba softul. Avem acelaşi computer, schimbăm softul şi ce se petrece? – apare altceva pe ecran. Ne jucăm altfel cu programul acela. Suntem deci structuri holografice.
Acest adevăr este cel mai bine pus în evidenţă de oamenii care suferă de sindromul personalităţii multiple…  Pe lângă faptul că au modele diferite ale undelor cerebrale, subpersonalităţile unui multiplu, din punct de vedere psihologic sunt puternic separate între ele. Fiecare are propriul scris, gen proclamat, suport cultural şi rasial, talente artistice, limbi fluente şi IQ.

Cristi Alexandru
sursa-Yoga Magazin

 

Bookmark the permalink.

Comments are closed.